FOTO. VIDEO. Calea ferată Salva-Vișeu de Jos – Sighetu Marmației, testamentul sacrificiului bunicilor noștri, abandonată de urmași

Istoria ne spune povești impresionante despre oamenii care, în lipsa tehnologiilor de azi, au pus piatră peste piatră pentru a construi calea ferată Salva-Sighet. În perioada 1948–1949, bunicii noștri au ridicat această magistrală, cu trudă și sacrificii, folosind doar lopeți, târnăcoape și sape. Drumuri întregi au fost săpate în munți, iar viaductele și tunelurile s-au construit într-un timp record, deși uneltele erau rudimentare, iar echipamentele de protecție lipseau. Mulți au pierit sub povara acestei lucrări, într-o epocă în care planificarea și siguranța erau luxuri rare, iar cei mai mulți muncitori, veniți din sate îndepărtate, lucrau sub ochii aspri ai unei țări încă devastate de război.

Recent, vestea închiderii rutei Salva-Vișeu de Jos–Sighetu Marmației, din decembrie 2024, a zguduit comunitățile din această zonă. Pentru cei din birourile de pe bulevardul Dinicu Golescu din București, poate că acest segment feroviar este doar un detaliu nesemnificativ în statistici, dar pentru noi, cei care am crescut pe lângă această cale ferată, este mult mai mult. Ani la rând, fondurile pentru întreținerea infrastructurii feroviare au fost limitate, iar deteriorarea rețelei feroviare a ajuns să reflecte neglijența îndelungată și, poate, lipsa de apreciere pentru valorile trecute.

Această cale ferată nu este doar o simplă rută. Ea este, pentru mulți dintre noi, un simbol al copilăriei, al drumurilor pe care le-am făcut spre școală, spital, armată sau locul de muncă. Cu un bilet de tren în mână, generații întregi și-au început călătoriile către o viață nouă, iar gările mici și îmbătrânite de-a lungul acestei linii poartă, fiecare, povești ce s-au scris în decenii de nostalgie.

Un drum construit din nevoia de unire

Calea ferată Salva-Sighet și-a avut începuturile din rațiuni strategice. În anul 1872, calea ferată Satu Mare–Sighetu Marmației conecta Maramureșul la restul Imperiului Austro-Ungar, iar cu timpul, regiunea a devenit mai accesibilă. Totuși, după primul război mondial și destrămarea Austro-Ungariei, prin Tratatul de la Trianon, teritoriile s-au reorganizat, iar rețeaua de cale ferată a rămas fragmentată între România și Cehoslovacia.

Deceniile ce au urmat au adus tentative de unificare feroviară a nordului Transilvaniei cu Maramureșul, însă lucrările avansau greu, iar războiul a întrerupt visul acestei legături. În 1939, segmentul Salva-Telciu, de 15 kilometri, era inaugurat, dar războiul avea să-și pună din nou amprenta, și din cauza Dictatelor de la Viena din 1940, întreaga zonă a revenit sub control maghiar, iar proiectul feroviar a fost înghețat.

Foto: Clement Ștefan, 1948 © Familia Ștefan, Proiectul „Salva-Vișeu 1948: Atunci și Acum”
Curator, editor, cercetător: Olga Ștefan

Abia în anii de după război, în perioada 1948–1949, sub noul context politic al Conferinței de Pace de la Paris, proiectul Salva-Vișeu a fost reluat cu entuziasm. Construcția tunelurilor și a viaductelor monumentale prin Pasul Șetref și a lungului tunel Dealul Ștefăniței, de 2.388 de metri, a fost o operă extraordinară de inginerie feroviară românească. În decembrie 1949, întreaga comunitate a sărbătorit deschiderea oficială a liniei în localitatea Dealul Ștefăniței.

O cale ferată uitată

Calea ferată Salva-Vișeu rămâne un testament al unor vremuri în care oamenii au dat totul pentru o idee. Podurile și viaductele Romuli și Dealul Ștefăniței sunt mărturii mute ale eforturilor depuse, iar frumusețea peisajelor ce pot fi admirate din tren evocă parcă „România pitorească” a lui Vlahuță. Tunelul Dealul Ștefăniței, al treilea cel mai lung din țară, pare și astăzi o realizare incredibilă, ridicată într-o perioadă în care fiecare piatră și fiecare arc al construcției au fost așezate cu mâinile goale ale muncitorilor de atunci.

Printre localitățile pe care această rută le străbate se numără și Coșbuc, unde turiștii se pot opri la casa memorială a lui George Coșbuc, marele scriitor transilvănean și membru al Academiei Române. Această rută nu este doar una utilitară, ci o fereastră spre o Românie veche și autentică, una pe care ne-o dorim perpetuată și recunoscută în valoarea ei.

Astăzi, calea ferată Salva–Vișeu, cunoscută simplu sub codul 409 în nomenclatorul CFR, este lăsată într-o stare deplorabilă, exploatată cu mult sub potențialul său turistic. Într-un vest în care trenul e o alternativă ecologică, comodă și eficientă, trenurile noastre rămân doar amintiri trecătoare. E greu să nu ne întrebăm dacă vom învăța să păstrăm și să onorăm moștenirea lăsată de cei care, fără pretenții, au pus bazele acestei linii cu sacrificiul și pasiunea lor.

Calea ferată Salva-Sighet rămâne astăzi o lecție dureroasă despre ce înseamnă să uiți de unde vii, despre cum o țară își poate pierde reperele. Deși a fost construită în condiții extreme, cu eforturi ce nu pot fi măsurate în cifre, ea este abandonată de generațiile care ar trebui să o prețuiască. Sperăm ca povestea acestei căi ferate să inspire nu doar nostalgie, ci o trezire a responsabilității de a păstra vie moștenirea lăsată de cei ce au sacrificat atât de mult pentru ea.

Sursa: TVR